Ţara Măgarilor

Într-una din aceste zile m-am purces către centrul Bruxelului, în încercarea de a-mi alina nevoia interioară vizibil lipsă pe partea exterioară, căutând o cafenea vietnameză unde să sorb aristocratic şi fiţos o cafea de orez. Aşa fac eu o dată pe lună. Câte două-trei săptămâni…

Plus că primisem şi o misiune sacră de la nevastă-mea, să-i cumpăr nişte sushi de porc (şorici) de pe la vreun magazin românesc (că a auzit ea că ajută la refacerea florei intestinale din plămâni), şi o Floare de Colţ la ghiveci, pe care să o pună la colţul camerei de zi. Ca să nu mai ofteze la mine de parcă ar umfla baloane.

Ecler! mi-am zis (‘e clar’ pe franceză). Toate mesele sunt iarăşi ocupate. Dar de când am aflat că unii fizicieni consideră că timpul este doar o iluzie, nu mă mai grăbesc.

Departe de infarctul pe două roţi produs de motocicliştii din traficul infernal de aglomerat şi întortocheat al aglomeratei capitale europene, am ajuns într-un parc, pe o băncuţă cu umbră de pin…

Bucuros că dacă măcar cafea de orez nu am băut, cel puţin să mă delectez cu cartea strecurată pe sub mână de un amic, cu gesturi de agent secret paranoic şi protocol de ‘Top Secret’, intitulată: ‘Din Ţara Măgarilor’, scrisă în anul 1916 de Ştefan Zeletin, filozof, economist şi sociolog. Personalitate culturală, care s-a format şi a promovat cu titlul de Doctor Magna Cum Laude în filozofie la Erlangen, Germania.

Odată întors în ţara natală, după ani buni petrecuţi în Occident, s-a confruntat cu şocul cultural al unei societăţi degradate, cu o optică de viaţă distorsionată, dar originală.

Carte considerată tristă de către critici, dar pe care eu o găsesc plină de un umor neiertător de realist, chiar şi după un secol de la publicarea ei.

Cartea radiografiază în parabola ei realitatea societăţii româneaşti la doar opt ani după înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din 1907.

În fabula sa, Ştefan Zeletin îi suprapune neamului românesc în ansamblul său caracteristicile măgarilor. În Ţara Românească a Măgarilor totul e aparenţă, "cultura din ţara măgarilor e spoială externă, sub care urechiaţii ascund măgăria lor internă." Baronii locali, şmecherii de toate culorile, puşlamalele, stupid people, incompetenţii ajunşi în funcţii înalte, corupţii etc. formează o mare şi fericită familie, în Ţara Măgarilor unde „măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei” . Din aceeaşi carte aflam că: „fără bacşiş” nici nu era “chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului”. Justiţia la măgari era ceva de genul: „supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie”.

Scriitorul reuşeşte să evidenţieze contrastul dintre ceea ce ‘măgarii’ se pretind a fi şi ceea ce sunt în realitate.

Mi-a fost trezită curiozitatea şi am început să extind săpăturile vizavi de alte publicaţii ale aceluiaşi autor şi surprizele pozitive au continuat.

În cartea sa ‘Metafizica dosului’ (începută în 1912 dar neterminată), autorul descrie dispreţul îmbogăţiţilor în stil mafiot sau a incompetenţilor numiţi în funcţii publice înalte, faţă de diplomele universitare luate pe merit sau a competenţei profesionale la orice nivel.

În lucrarea ‘Neoliberalismul’ Ştefan Zeletin descrie democraţia de acu o sută de ani: „cel energic şi fără scrupule se ridică fără nici o piedică legală la vârful piramidei sociale, iar cel cu prejudecăţi de sânge sau scrupule de morală este dat la o parte, ca o piesă de antichitate. Aceasta este democraţia; numele ei, de «putere a poporului», are cel mult un sens ironic” (asemănare izbitoare sau pură coincidenţă ?).

În încheierea omagiului adus acestui fin observator şi critic al românismului de început de secol XX, voi mai cita două pasaje din aceeaşi lucrare, pentru a concluziona voi personal asupra perspectivelor ce zac în faţa gloriosului popor român, de acum şi în vecii vecilor, Amin!:

„Neoliberalismul” reprezintă în linii generale „opera de ridicare a unei clase sociale, cu toate instituţiile necesare”, ca un „lucru elementar” pentru „avuţia naţională”. Altfel spus, „din sărăcie nu s-a născut niciodată civilizaţie. Şi pentru ca ţara noastră să-şi mărească avuţia naţională, muncitorimea ei trebuie să lucreze ceva mai mult decât opt ore pe zi şi ceva mai conştiincios şi cu mai mult drag decât face astăzi. Şi aceasta timp de câteva generaţii, căci opera de civilizaţie nu se naşte de azi pe mâine, ci este un îndelung proces istoric” (Ştefan Zeletin, „Neoliberalismul”).

Cât despre muncitorul acestei ţări, Ştefan Zeletin crede că el este lipsit de „experienţa muncii” iar „cult pentru ea n-are; alte trebuinţe decât cele animalice, nu cunoaşte. Dacă totuşi i se scurtează timpul de lucru, prin maimuţărirea altor ţări, el pleacă din atelier în cârciumă, unde-şi cheltuieşte tot câştigul şi de unde iese tot zdrenţuit şi murdar, aşa că trebuie să-l înconjuri cu jenă la depărtare de câțiva metri”… ”Şi oricine ştie că în mintea întunecată a muncitorului român a trăi mai bine înseamnă a trăi fără muncă. ” (Ştefan Zeletin, „Neoliberalismul”).

Măi, staţi aşa, că mi s-a înfiorat ceva în buzunarul pantalonilor...Nu, nu, e...E celularul. Mă sună contabila...Da...O clipă, că trebuie să-i răspund...Cu asta mă întâlnesc la telefon ca să nu-i savurez goliciunea în toată plinătatea ei...Ca să nu-i văd faţa adică. Că îşi stoarce coşurile cu aspiratoru şi apoi le usucă cu feonu...Asta e aşa de a dracu că îşi pune-n ochi lacrimi artificiale, că nu poate să plângă natural. Asta nu poartă tampoane ci jetoane, împotriva jeturilor. E aşa de fiţoasă belgianca dracu, expertă contabilă, că nu foloseşte decât umeraşe capitonate în catifea. Că cică nu suportă sacrificiu la orificiu...

-Aloo...Bonjur! Oui mamaie, se moa ie! Pardoon ? Tre joli bocu misto...Oui...Se vree...

Auzi dom'le, m-a făcut un escroc de român foarte abil, că am trecut toate cheltuielile personale prin firmă, ca să nu mai rămână nimic de dat la statul belgian.

Vă vine să credeţi aşa ceva ?!? Cum adică ce anume ?!?

Că m-a prins!...

Damblarin